Voinţa – această putere „magică” proprie fiecăruia, pe care cu toţii ne-o dorim, pentru că e ceea ce ne îndeamnă să ne depășim limitele şi să reușim. Iar atunci când nu reușim ceea ce ne propunem, spunem despre noi că ne lipsește. Voinţa pare a fi un concept binar, pe care ori îl ai, ori nu îl ai. Aşa să fie, însă? Ne lămureşte Maria într-un material dedicat voinței, din care aflăm nu doar că toţi avem voinţă, dar şi că o putem antrena, asemenea unui muşchi pe care îl lucrăm.

Ce este voinţa şi ce o influenţează

Conform definiției de dicţionar, voința este capacitatea interioară de a iniția, susține și duce la îndeplinire o acțiune, în ciuda obstacolelor sau tentațiilor contrare. Este forța psihică prin care o persoană își controlează impulsurile și își direcționează comportamentul spre un scop dorit.
Nu ar trebui însă să privim această putere interioară în termeni de alb şi negru, există sau nu există. Voinţa există în fiecare dintre noi, însă capacitatea noastră de a o exercita creşte sau scade, în funcţie de multipli factori.

De pildă, cu cât suntem mai obosiţi, suprasolicitaţi şi mai supuşi unui nivel de stres constant, cu atât avem mai puţină voinţă şi ne găsim greu puterea de a ne urni.
Un alt factor ce influențează puternic voinţa este propria noastră percepţie asupra acesteia. Cu alte cuvinte, cu cât credem mai tare că nu avem voinţă, că nu suntem în stare, cu atât e mai probabil să ne limităm pe noi înşine. Un fel de profeţie auto-împlinită.

Prin urmare, un prim pas prin care ne putem creşte puterea voinței este să înțelegem că nu există oameni cărora le lipseşte complet. Un alt lucru la fel de important de menţionat este şi faptul că voinţa fluctuează, şi e firesc să fie așa.
Dacă reușim însă, prin disciplină, să ne urnim chiar şi atunci când ne simțim complet demotivaţi, ne putem antrena astfel voinţa.

De unde vine voinţa şi cum o antrenăm

Voinţa nu este doar un concept abstract. Nivelul acesteia este controlat dintr-o regiune a cortexului prefrontal, zonă răspunzătoare şi de reglarea emoțiilor sau luarea deciziilor.

Pentru a dezvolta mai bine această forţă interioară este nevoie, paradoxal, să facem exact acele lucruri pe care le simțim dificile şi în afara zonei noastre de confort. De pildă, dacă reușim să ne impunem o limită situată la jumătatea distanţei dintre ce ne-am dori pe moment şi ce ştim că este bine pentru noi, exersăm „mușchiul” voinței.

Un exemplu concret, pe care îl oferă şi Maria, este cel al desertului la care poftim. Dacă visăm la o prăjitură şi ajungem să o consumăm în întregime, ne-am făcut pe plac, dar nu ne-am exersat voinţa şi nu am rezistat tentației. Dacă însă reușim să consumăm din acel desert doar jumătate, deşi suntem tentaţi să îl mâncăm pe tot, jumătatea păstrată este exprimarea voinței.

Prin astfel de gesturi mici ne putem exersa în fiecare zi voinţa, limitând pe deoparte lucrurile care ne plac, dar care nu ne fac bine şi încercând să facem puţin mai mult din ceea ce ne face bine, dar nu ne face plăcere pe moment.
Voinţa se exersează în fiecare zi, prin alegerile mici pe care le facem şi care treptat pot deveni tot mai mari. În timp, pe măsură ce dezvoltăm această abilitate de a ne împinge limitele, putem descoperi cât de „elastică” este această capacitate a noastră, care ne poate ajuta să țintim scopul general, în locul plăcerilor de moment.