Pentru unii oameni, alergatul este mai mult decât sport, este despre socializare, interacţiunea cu ceilalţi, comunitate. Iar pentru a afla mai multe despre una dintre cele mai mari comunităţi de alergători din România, Maria Bucuria a stat de vorbă cu Radu Restivan, iniţiatorul proiectului 321sport şi al aplicaţiei Alergado, prin care oamenii activi îşi pot înregistra efortul fizic şi prin asta pot contribui pozitiv la acţiuni sociale. În plus, în cadrul acestei aplicaţii se lucrează şi la realizarea unei hărţi naţionale pe care să se regăsească toate comunităţile de alergare din ţară.

Proiectul 321sport a împlinit în luna februarie 10 ani, timp în care comunitatea de alergători din Bucureşti a continuat să crească, ajungând în prezent să facă sport laolaltă chiar şi sute de oameni, în acorduri muzicale şi cu multă voie bună. Însă această comunitate nu a fost dintotdeauna atât de amplă, ci a început cu 2 alergători, într-o zi geroasă de februarie.

Maria: Cum a inceput totul?

Radu Restivan: Pe 7 februarie 2015 a fost prima alergare 321sport. În dimineaţa zilei respective, când s-a întâmplat alergarea, era de stat în casă. Ninsese, era gheaţă pe jos, era foarte frig. Organizam acea alergare, după ce am făcut o selecţie online a unor oameni care îşi doreau să termine primul lor semimaraton.
Din cei 5 oameni pe care i-am selectat a venit unul singur. În cele mai proaste condiţii posibile pentru Bucureşti, a venit totuşi un om. Şi am alergat o tură de parc.

După care am continuat, în weekend în parcul Tineretului. La câteva luni am simţit nevoia să ne mutăm, să încercăm în parcul Herăstrău şi de la 10 oameni care veneau în mod constant, au venit 20 sau 30.
Şi de atunci am rămas în parcul Herăstrău în fiecare marţi seară la 19:30 din 2015 fără excepţie.

M: Privind acum în urmă, la cei 10 ani, îţi vine să crezi ce s-a întâmplat?

R: Cu siguranţă nu. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că vom reuşi să organizăm un ultramaraton urban de 50-60 de kilometri, toată noaptea, la care să vină 300-400 de oameni, călătorind unii dintre ei din alte ţări sau din alte zone.
Nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să putem face genul acesta de evenimente care să aibă un impact atât de mare. Când construieşti o comunitate sunt foarte mulţi oameni care vor să se implice şi să contribuie în mod pozitiv la dezvoltarea comunităţii.
Oamenii vin, îşi obţin apartenenţa la un grup, încrederea în oameni. Trăim într-o perioadă când oamenii nu mai au încredere în oameni.

M: Ai o experienţă sau o amintire?

R: Am un folder cu mesaje pe care le-am salvat şi când simt că se prăbuşesc lucrurile, îmi scade încrederea sau îmi pun întrebări asupra lucrurilor pe care le fac, deschid folderul respectiv şi citesc mesajele. Sunt oameni care au trecut prin boli grave sau care s-au luptat cu situaţii foarte dificile, pierderea membrilor familiei şi comunitatea le-a oferit ceva în care să creadă.
Vii acolo şi lumea te acceptă exact aşa cum eşti.

Eu, ca om care a început comunitatea, încerc să am grijă de ea. (…) Pe cine ne dorim noi să avem în comunitate? Pe cei care sunt la început, care se apucă de alergat şi care sunt vulnerabili şi se gândesc că o să-i judece toată lumea. De fapt asta e filozofia comunităţii: vino aici şi „fă-te de râs”, că nimeni nu o să râdă de tine.

În fiecare an sunt cam 10-15 mii de oameni care aleargă cu noi, sunt peste 100 de evenimente. Acum avem în fiecare marţi la 19:30 în Herăstrău, joi la 19:00 pe pista de atletism Lia Manoliu.

Nu ne dorim să-i deservim pe cei care sunt buni sau foarte buni şi îşi doresc să fie cei mai buni. Noi ne dorim să aducem oameni care nu au alergat niciodată, care au probleme de încredere în sine, care se luptă cu diverse probleme fizice şi care vor să se apuce de sport, ca să îşi schimbe viaţa.

Acolo e miza, să-i facem pe cei care nu au alergat niciodată să alerge 5 km pe săptămână. Aia e cea mai mare victorie a comunităţii.

M: Cum îţi găseşti motivaţia să te ridici din pat şi să te duci la alergare?

R: Mi-a fost cumplit de greu să ajung să mă ţin de treaba asta, dar mi-am dat seama că această consecvenţă o să motiveze oamenii. Ca un arc peste timp, sunt oameni care revin în comunitate după ani de zile (NR: de pauză), pentru că ştiu că marţea încă există la aceeaşi oră. E ca o ancoră în vieţile oamenilor şi în viaţa mea.

Mi-am autoimpus să fiu acolo, doar că viaţa se întâmplă, în fiecare săptămână poţi găsi o scuză.(…)
Am fost la peste 500 de alergări. La unele am ajuns stresat, încă vorbind la telefon, dar ştiu că înseamnă atât de mult în viaţa unor oameni care altfel nu ar face nimic într-o săptămână.
Sunt oameni care vin din jurul şi din afara Bucureştiului ca să alerge cu noi. Atât de mult înseamnă pentru ei şi pentru noi.

Pe plan personal, sunt 155 de săptămâni consecutive în care alerg peste 100 de kilometri pe săptămână. O oră şi 20 de minute zilnice de alergat.
În momentele grele tindem să renunţăm la lucrurile care ne fac bine.

M: Ce te-a învăţat toată perioada asta?

R: Deseori în viaţă cădem într-o zonă din asta de procrastinare sau de pierdut timp complet inutil cu nişte lucruri care nu ne aduc nimic. Dacă punem cap la cap, ne dăm seama că într-o săptămână pierdem 15 ore nefăcând nimic bun cu viaţa noastră.

Filozofia mea este „Nu avem 10 şanse. Avem o singură şansă. Ne naştem o dată şi murim o dată. Ştim când ne-am născut, nu ştim când se termină.„
Ce facem cu timpul pe care îl avem? Dacă tai ideea de informare cu ştiri nocive ai câştigat 15 minute pe zi. 15 minute, timp de 7 zile sunt o oră şi 45 de minute. Sunt 15 kilometri de alergare la o viteză scăzută.(…)

Când alergi înveţi să gestionezi relaţia cu tine, aşteptările tale, răbdarea. Momentele astea în care îţi consolidezi relaţia cu propria persoană prin alergare poţi să fii un om mai bun.

M: Cum reuşeşti să îţi prioritizezi timpul, astfel încât să ai o relaţie sănătoasă cu internetul şi cu social media?

R: De-a lungul timpului mi-am creat nişte mecanisme care să mă ajute să mă protejez cumva. Am decis să prioritizez nevoile altora după nevoile mele. Răspund unor nevoi când şi dacă pot. Rezolv urgenţele, dar mare parte nu sunt urgenţe.
Nu mai las notificările şi urgenţele să ajungă la mine. Mă uit eu la notificări când vreau şi când pot. Am încercat să fac asta cu toate aplicaţiile pe care le am. Prioritizarea felului în care intră mesajele şi urgenţele în viaţa noastră este ceva care pe mine m-a ajutat destul de mult.
Eu „nu mai am” televizor acasă, nu este în priză. Nu am mai deschis ştirile, nu mai vreau să fiu expus la toată toxicitatea care se întâmplă.

M: Care e programul tău zilnic?

R: Încerc să mă trezesc la 5:30-6:00 cel târziu, alerg până la 7:00. Scos câinele, duş şi dus copilul la grădiniţă până în ora 8:00.
Apoi birou, între 8 şi 4-6. Stau până mai târziu când nu e alergare.
Acasă şi timp cu familia şi somn, dar nu la 23-24. Că te autosabotezi, nu are sens să dormi 5 ore.

M: Vrei să vorbim puţin despre aplicaţia Alergado?

R: Alergado este o aplicaţie pe care am lansat-o pe 1 februarie 2024. E o aplicaţie care are un concept complet diferit faţă de ce există în piaţă. Nu este gândită pentru a te face mai bun, ci pentru a consolida o comunitate de alergători în România.
Alergado a venit de la conceptul de a aduna toţi oamenii care aleargă în România şi să ajutăm prin efortul lor comun să crească şi mai mult alergarea la nivel naţional, cât şi să ajutăm proiecte sociale să se dezvolte.
Asta înseamnă că practic noi încercăm să facem rost de bani de la companii, ca să putem să sprijinm ONG-uri care au o misiune aliniată cu valorile noastre.

M: Cum funcţionează? Cum pot să particip?

R: Alergado vine de la aleargă şi donează.
Noi în fiecare lună am pus un target de kilometri pentru toată comunitatea de alergare din România. În prezent s-au alergat 403000 mii de kilometri de pe 1 ianuarie până astăzi, 27 februarie. La nivel de utilizatori, 4530 de oameni aleargă.

Se instalează din contul de Google Play sau App Store, te loghezi cu contul de Strava, aplicaţia trage distanţa şi durata alergării din Strava. Şi alergi sau mergi.
În ianuarie-februarie am avut o campanie specială. Practic, am invitat toţi utilizatorii aplicaţiei să ne spună în ce comunităţi aleargă ei, ca să facem o hartă a comunităţilor din România.

Ca în momentul în care eşti în Alergado şi eşti în Timişoara, Bacău, Braşov, să ştii unde poţi să te duci să alergi. Şi în felul ăsta poţi să ai acest „paşaport de alergător”. La final vom avea o hartă şi un program.

O comunitate care organizează evenimente săptămânale sau lunare într-un oraş este aur curat pentru zona respectivă. E ceea ce ar trebui să facă statul prin programe sustenabile de sport pentru amatori.

Ai vreun mesaj care să ridice oamenii de pe scaun?

Când ieşi din zona de confort, apuci să vezi nişte momente cu tine însuţi în care efectiv simţi că trăieşti. Sfatul este să te provoci şi să ieşi din zona de confort.

E frumos Vârful Ciucaş când îl vezi pe internet. Dar când ai urcat prima oară pe un vârf de munte şi te uiţi în stânga şi în dreapta şi vezi ce frumos este, chit că ai făcut drumeţia în 8 ore, viaţa e mai frumoasă decât pe internet.

Despre documentarul „Radu, eşti ok?!”

R: În curând vom lansa al doilea film care va vedea lumina zilei. Primul a fost „La cota 10000”, e deja pe Youtube. A fost despre traversarea Arcului Carpatic de la vest către est, din Retezat până în Ceahlău, cumulând 10000m diferenţă pozitivă de nivel, prin principalele masive montane din România.
Cel de-al doilea film se numeşte „Radu, eşti ok?!” şi este povestea luptelor pe care le ducem cu noi înşine şi cum runningul ne poate ajuta să trăim mai autentic şi mai conectaţi cu natura. Este povestea Ultra Trail du Mont Blanc, o cursă pe care eu am alergat-o în 2024, de aproape 180km şi 10000m diferenţă pozitivă de nivel, în jurul Mont Blancului.
Timpul limită este de 46 de ore şi 30 de minute, eu am terminat cursa în 46 de ore şi 15 minute. Din cei 2700 de participanţi care au luat startul, 1700 au terminat.

Putem să îl vedem şi pe internet?

R: Da, îl puteţi vedea sigur pe Youtube, dar nu ştiu dacă e în aprilie sau în mai, iunie. O să îl trimitem cel mai probabil şi la nişte competiţii de film, la nişte festivaluri, în funcţie de ce review-uri primim dacă o să apară imediat şi pe internet.
Cel mai greu e să faci un fir narativ care să te ţină acolo şi să empatizezi cumva cu personajul. Ne dorim să fie un film pe care să îl poată urmări cineva care nu aleargă pe munte, nu să le spunem celor care aleargă pe munte că e interesant, că ei ştiu deja.