Raluca Anton are un doctorat în psihologie, este scriitoare și autoare de bestsellere, gazda podcastului Jocurile Minții și educator în domeniul psihologiei. În cadrul acestui interviu, îţi propunem soluții practice pentru a comunica mai bine unii cu alții, pentru a face față stresului și anxietății cauzate de situația politică actuală și, nu în ultimul rând, vedem ce putem învăța din ceea ce ni se întâmplă.

Rezumat:

• Incertitudinea pe care o avem, activează gândirea magică şi iluzia că există un salvator.
• Tot incertitudinea este cea care ne face să pasăm responsabilitatea, dar şi o formă de neajutorare, în sensul că ajungem să credem că nu vom putea trece peste o situaţie dificilă.
• Există o serie de soluţii care ne pot ajuta în momente de stres extrem: să ne recunoaştem stările, să facem exerciţii de respiraţie sau să ne ancorăm în prezent.
• Ne putem ancora în prezent stabilind nişte cuvinte care desemnează valorile noastre, la care să ne întoarcem mereu în situaţii de cumpănă.
• Gândirea critică este un instrument esenţial pentru a putea face alegeri corecte, dar şi pentru a relaţiona cu ceilalţi.
• Pe lângă exerciţiile de respiraţie, putem aşeza picioarele pe podea şi putem strânge şi relaxa degetele, pentru o senzaţie de ancorare fizică.
• Tot pentru a ne reconecta cu propriul corp, putem să ne strângem sau să batem uşor anumite părţi ale corpului, precum braţele, pentru a ne readuce în prezent.
• La fel ca într-un cuplu, primul pas pentru reconciliere cu cei din altă tabără este să începem să ascultăm. Astfel, putem înţelege că ce ne uneşte este mult mai important decât ce ne divide.

Maria: Trăim o situaţie extrem de tensionată. Suntem în miezul alegerilor, doar ce am trecut de primul tur al alegerilor prezidenţiale, avem Parlamentarele în curând, iar pe 8 decembrie o să ieşim din nou să ne alegem preşedintele. De duminică încoace trăim un vortex de emoţii (…), amplificate de nenumărate informaţii contradictorii şi opinii. Suntem extrem de divizaţi, (…) iar am ajuns să ne arătăm cu degetul, să ne separăm între noi şi ei. (…)

Cum vezi tu din punct de vedere psihologic ceea ce trăim acum?

Raluca Anton:

Tot ceea ce trăim în aceste momente este firesc, dat fiind contextul social. Tot ceea ce trăim acum nu este nou, am mai trăit în istorie astfel de perioade de incertitudine. Venim după o criză medicală care a durat o perioadă foarte lungă de timp, care a adus foarte multă instabilitate atât socială, cât şi financiară.

În momente de incertitudine şi în momente de criză, oamenii simt că au nevoie de un reper care să fie ferm, dur, clar, dar cu o anumită blândeţe în anumite momente, astfel încât să simtă că au pe cine să se bazeze.

În istorie avem atât de multe dovezi că omenirea a trecut prin alegeri similare, iar asta se întâmplă pentru că este un nivel foarte mare de impredictibilitate. Când e impredictibilitatea ridicată, oamenii nu se mai simt în siguranţă şi atunci încearcă să îşi restabilească siguranţa luând alegeri care par a fi foarte clare, simple, însă fără a lua în considerare angajamentul pe care şi-l iau şi consecinţele acestuia.(…)

Ce se activează la nivel de populaţie sunt două aspecte importante pe care le găsim şi în literatura de specialitate şi în psihologia maselor. 

Gândirea magică

Gândirea magică înseamnă această iluzie cum că ar exista un salvator care ne poate scoate din povestea dificilă prin care noi trecem. Dacă ne uităm în istorie, vedem astfel de exemple de alegeri.(…)

Propagarea în masă a iluziei salvatorului

Tot în contexte de insecuritate, ceea ce mai apare este un efect de propagare în masă a acestor iluzii. Pentru că sistemul nervos n-a ştiut niciodată să trăiască în singurătate, iar în contexte de pericol, creierul nostru eliberează oxitocină.

Oxitocina este un hormon social. Atunci când nu mă simt în siguranţă, sistemul meu nervos îmi transmite asta prin eliberarea a mai mulţi neurotransmiţători, printre care şi oxitocina, care dă această credinţă că trebuie să ne adunăm mai mulţi. 

Asta înseamnă hormonul social, nu ne simţim în siguranţă, ştim că dacă suntem puţini nu ne putem apăra în faţa pericolului şi atunci apare această idee că, cu cât vom fi mai mulţi cu atât va fi mai bine.

Şi iată cum, atât de-o parte, cât şi de cealaltă, există acest delir colectiv, în baza căruia luăm decizii, pentru că nu ne simţim în siguranţă. Aş vrea să vedem acest fenomen ca o cascadă: a apărut insecuritatea în ultimii cinci ani în sănătate, criza financiară, a început să ne fie teamă, să căutăm pe cineva care ne poate salva.

Acesta este un fenomen uşor de explicat din punct de vedere psihologic şi social, dar greu de trăit. Ceea ce ne lipseşte aici sunt educaţia emoţională şi educaţia relaţională. Nu ştim ce să facem când suntem divizaţi.

(…)

Maria: Ce mai observi ca fenomen care să descrie situaţia emoţională în care ne găsim?

Raluca Anton: 

Un alt lucru pe care îl observ în perioada asta este pasarea responsabilităţii. “Mă aştept ca ceilalţi să vină să facă ceva, pentru a-mi fi mai bine”. Şi facem asta nu doar ca mecanism individual, ci şi ca popor.

Noi tot timpul ne-am aşteptat ca alţii să vină să facă ceva, iar când lucrurile nu ieşeau bine, nu eram noi responsabili pentru asta, ci erau alţii responsabili.

Într-una dintre cărţile pe care prof. Daniel David, actualul rector al Universităţii Babeş Boyai, a scris-o, care se numeşte Psihologia poporului român, foarte frumos explică aceste fenomene şi cum ele au sens, ca o consecinţă a experienţelor istorice prin care poporul român a trecut.

Avem această pasare a responsabilităţii

Cumva nu suntem noi nici responsabili pentru a ne fi bine, dar nici responsabili pentru deciziile pe care le luăm. Avem această credinţă că “ăştia”, “ceilalţi”, “alţii” fac ei lucruri şi oricum, este în van. Se numeşte neajutorare învăţată.

Apoi, avem un nivel foarte ridicat de neîncredere. Are sens să fie aşa, pentru că noi de-a lungul istoriei am fost o ţară de tranziţie pe unde tot treceau alte ţări mult mai puternice, promiţându-ne diverse lucruri, dar lăsând ţara cum au lăsat-o de-a lungul timpului.

Toate acestea s-au acumulat de-a lungul timpului şi atunci când ne-a ajuns cuţitul la os, ceea ce ştim să facem este să zicem “Nu! Staţi că vă arătăm noi!”. Problema în situaţia asta este că răspunsul pe care noi îl avem nu este un răspuns acordat cu nevoile noastre şi cu ceea ce ne-am dori, ci este un răspuns în termeni de revoltă, răzbunare şi în termeni de “Dacă alţii ne-au făcut lucrurile astea, nu-i nimic, că le arătăm noi.” 

Acest lucru ne îndepărtează atât de tare de noi înşine, pentru că decizia nu este luată în concordanţă cu nevoile noastre, ci dintr-o energie a răzbunării.

Descrii foarte bine tot mediul fizic şi online pe care l-am studiat în ultima săptămână. Ne afectează echilibrul fizic, echilibrul psihic, ne afectează relaţiile cu ceilalţi.(…)

Maria: Dacă nu pornim din revoltă şi din răzbunare, dacă nu luăm aşa deciziile? Cum ar trebui să facem alegerile, de fapt?

Raluca Anton:

Noi ştim din psihologie că oamenii aduc schimbări în momentul în care îi doare foarte tare, atât în viaţa personală, cât şi din punct de vedere social. Până nu te doare foarte tare, greu faci ceva. Asta este cea mai mare problemă şi când vine vorba de prevenţie, de exemplu.

Şi atunci, e natural ca aceste reacţii să apară atunci când simţi că te doare suficient de tare. Ce aş sugera în povestea asta este să ne uităm la două aspecte importante: pe de-o parte sănătatea emoţională, pe de altă parte sănătatea relaţională.

Noi venim cu o vulnerabilitate, după pandemie. Pandemia a pus lupa pe sănătatea mintală şi emoţională, ne-a arătat că avem foarte mult de lucru acolo şi că nu ştim ce să facem cu lucrurile astea prin care am trecut.

Luni, după rezultatele alegerilor nimeni n-a mai putut lucra. Nu şi-a mai făcut lumea treaba pentru că era atât de consternată de tot ceea ce se întâmplă, mintea în continuare căuta răspunsuri şi soluţii la probleme, indiferent de categoria din care făceam parte.

Aş merge aici pe câteva aspecte pe care din perspectiva sănătăţii emoţionale ar fi tare important să ni le dezvoltăm. Pe de-o parte, trebuie să ne recunoaştem stările.

Ceea ce spuneai tu, Maria, la început, că treci de la încredere la frică, la speranţă, iar neîncredere… Pendularea asta între stări la capete de spectru este foarte obositoare, ne stresează foarte mult.

Un alt lucru care ne stresează este în continuare impredictibilitatea. Suntem în aceste zile ca în perioada de dinaintea primirii unui diagnostic. Ca atunci când ţi-ai făcut analize şi ştii că îţi vin analizele peste 2 săptămâni.

Această aşteptare consumă extrem de multe resurse, din punct de vedere emoţional. Iar  în toată povestea asta avem recunoaşterea stărilor. Daniel J. Siegel, un profesor psihiatru renumit, care spune că, întâi de toate trebuie să ne numim suferinţa.

Name it till you tame it. Adică să numim ceea ce ni se întâmplă din punct de vedere emoţional, pentru că în momentul când reuşim să facem asta, ni se reduce din intensitatea emoţiilor negative.

După care, un alt pas este cel de ancorare. În momente dificile, de criză, nu ajută să alergăm dintr-o parte în alta.

Ce ajută este să ne ancorăm în momentul prezent şi să spunem “este ce este. Asta este starea în care am ajuns, ăsta este momentul prezent.” Şi în momentul prezent, ceea ce pot să fac este să inspir şi să expir şi să îmi spun că eu fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a putea să gestionez situaţia asta.

Adică să mă uit înspre cât control am eu asupra lucrurilor. Şi ce înseamnă acest control? Înseamnă că pot să ies la vot, să votez în concordanţă cu credinţele mele.

Un alt lucru pe care pot să-l fac este să verific care sunt valorile mele. Care sunt acele trei cuvinte care îmi doresc să îmi definească viaţa. Ele pot fi respect, libertate, credinţă, etc. Fiecare avem astfel de cuvinte care ne ghidează parcursul existenţei noastre.

În momente dificile este foarte important, pentru că avem tendinţa să pendulăm în toate direcţiile, să ne reamintim acest barometru.

Un alt lucru este să îmi dezvolt această gândire critică.

Maria: Cum decizi pentru tine ce înseamnă să dai încredere cuiva?

Raluca Anton: Aş propune un mic exerciţiu aici: să mă întreb “Oare de ce fac ce fac?”. Atunci când merg la vot, când discut pe Facebook, pe Instagram, în viaţa reală cu oamenii apropiaţi, de ce îmi vine să spun lucrurile pe care le spun? Ce îmi doresc eu de fapt?

Cu cât stăm mai mult să ne întrebăm “de ce şi ce îmi doresc?”, cu atât începem să activăm această analiză critică, în relaţie cu propria persoană. Ne ajută să ne asumăm responsabilitatea, pentru a avea autonomie.

Cu cât simt că am mai multă autonomie, cu atât pot să spun că sunt mai sănătos din punct de vedere mintal. 

Apoi, a doua parte a acestui exerciţiu este să ne răspundem la întrebarea “ce îmi doresc?‘. Să nu am aceste comportamente dintr-o răzbunare care ţine de ceilalţi, ci să am aceste comportamente dintr-o nevoie personală, profundă, pentru a putea simţi că este despre mine răspunsul pe care îl am.

(…)

Niciodată schimbarea n-a fost uşoară, n-a venit fără suferinţă şi fără ca cineva să simtă că e neîndreptăţit.

Maria: Mă gândesc că poate ar fi utile şi câteva soluţii legate de corp, de obiceiuri pe care să le avem, să ne ajute să ne calmăm emoţiile. Spuneai mai devreme de respiraţie. Ar mai fi şi altele?

Raluca Anton:

Tehnic, ce ar fi foarte util să facem când simţim că ne activăm foarte tare la nivelul corpului, exerciţiul de respiraţie este unul destul de simplu: inspir până număr la 4, ţin până număr la 2 şi expir până număr la 6.

Un altul este în 3 timpi: inspir până număr la 3, ţin până număr la 3 şi expir până număr la 3.

Exerciţiile astea ajută foarte mult, pentru că respiraţia este cea mai la îndemână tehnică terapeutică pe care noi o avem. În momentul în care ne folosim de acest exerciţiu, sistemul nervos se linişteşte.
În anxietate se modifică ritmul cardiac, ritmul respirator, iar prin respiraţie noi îl echilibrăm.

Un alt exerciţiu bun este acesta de ancorare, unde să punem picioarele pe podea. Un sentiment pe care îl avem în aceste zile este de copleşire. Iar acesta este ca atunci când îţi trage cineva preşul de sub picioare.

Şi atunci, acest exerciţiu în care mă aşez cu picioarele pe podea şi strâng degetele de la picioare, strâng, relaxez, transmit sistemului nervos sentimentul de “aici şi acum sunt stabil”.

Evident că aceste exerciţii nu rezolvă problemele pe termen lung, dar este ceea ce pot face pe termen lung.

Un al treilea exerciţiu pe care l-aş mai propune este un exerciţiu de tapping sau de strângere, îmi strâng părţi ale corpului, iar asta ajută de foarte multe ori să ne spunem “sunt aici, acum sunt bine”.

Respiraţia este ca o întoarcere acasă, în sensul de siguranţă. Apoi, aceste elemente care ţin de ancorare, respiraţie, alimentaţie, sunt elemente de bază.

Când trecem prin perioade de nesiguranţă din punct de vedere emoţional, social, e ca şi cum este atacată fundaţia noastră, pentru că ne temem, real, pentru supravieţuire.

Şi atunci, în momentele astea ajută să ne reîntoarcem la bază şi să ne reamintim că, la bază, sunt câteva principii de funcţionare a corpului nostru şi a minţii noastre.

Maria: Cum ai trecut tu prin tot procesul ăsta, din seara de duminică?

Raluca Anton:

(…)

Am putut anticipa ce, din păcate, s-a întâmplat după. Mi-era clar că acela este un moment de ruptură foarte puternic.

Am început să-mi reamintesc ce se întâmplă în situaţii de impredictibilitate, de nesiguranţă.

Cel puţin, eu care sunt formată în terapie relaţională, văd România ca fiind un cuplu, cu doi parteneri care nu se simt în siguranţă unul cu celălalt. Şi în loc să stea să vadă ce le poate aduce vindecarea, aruncă cu noroi unul spre celălalt.

Şi ca în relaţiile de cuplu, unul face mai mult pe deşteptul, iar celălalt se simte copleşit de tot ce se întâmplă şi dă cu pumnii oriunde prinde loc. Este imaginea pe care o văd atât de des în cabinet, iar acum o văd la nivel de naţie. Şi printre aceşti 2 oameni, nişte copii care se simt rătăciţi, care nu ştiu în ce direcţie o vor lua părinţii lor. Iar pe copiii ăştia îi vedem în stradă.

Dacă am reuşi să ne dăm seama că toată povestea asta rupe sisteme emoţionale, rupe relaţii, familii, prietenii. Eu am nenumăraţi oameni în jurul meu care îşi dau block pe social media, s-au sunat, s-au înjurat unii pe alţii.

Maria: Care ar fi modalităţile prin care să vorbim unii cu alţii? Există o şansă pentru “cuplu” să se mai înţeleagă?

Raluca Anton:

Cred că sunt multe variabile implicate aici. Ce ştiu din experienţa mea este trebuie să se asculte unul pe celălalt, real, şi să îşi dea seama că în fond, îşi doresc acelaşi lucru. Ambele tabere îşi doresc de fapt acelaşi lucru: o ţară în bunăstare, o ţară în care să se simtă în siguranţă, cu membrii ai familiei care să vină la masa de Crăciun şi să se simtă bine împreună. Toţi avem acelaşi vis, dar vedem drumuri diferite pentru a ajunge la visul acela.

Cred că fiecare dintre noi, dacă am reuşi să stăm cu diferenţele de opinie, ne-am simţi mai în siguranţă unii cu ceilalţi. Ce auzim? “Alegeţi inteligent, alegeţi cu capul!”. Auzim atât de mult asta. Dar asta se poate întâmpla în momentul în care nu ne mai simţim atât de tare în pericol.

(…)

E foarte interesant ce urmează să se întâmple. Istoric, şi din perspectiva psihologiei sociale, mi se pare firesc să ajungem în punctul acesta.

Ştim şi din societăţile astea fost-comuniste, cam 30-35 de ani le ia, cam o generaţie, până încep să se restabilească. E ca şi cum încerci să construieşti o nouă casă pe aceeaşi fundaţie. Trebuie să dărâmi, iar asta nu e plăcut.

Maria: Cum să ascultăm real şi cum să comunicăm real cu ceilalţi?

Raluca Anton:

(…) Un prim lucru ar fi asta: Înainte să vorbeşti, te invit să inspiri profund şi doar să stai cu ceea ce auzi. E greu, pentru că, dacă e atac la persoană, nu-ţi vine uşor să stai, firesc, îţi vine să te aperi.

Al doilea pas este să pot să-mi spun, că ceea ce aud, cuvintele spuse de omul din faţa mea, îl definesc pe el, nu mă definesc pe mine.

Apoi, un alt lucru pe care eu îl adresez cuplurilor cu care lucrez este “cum contribui tu la reacţia celuilalt?”. Pentru că tot timpul este o dinamică, un răspuns, la răspuns, la răspuns. Nu este nimic diferit ce vedem la nivel de societate din ce vedem la nivel de cuplu.

Oricât de mult încerc să vorbesc despre celălalt, pot să îmi dobândesc sentimentul de autonomie şi să am gândurile mele, sentimentele mele distincte de ale tale şi asta să fie ok pentru toată lumea. Nu trebuie să-mi placă ce gândeşti, dar pot să înţeleg de ce gândeşti cum gândeşti. Şi să accept chestia asta, chiar dacă mă doare şi mă răneşte.

În momentul acela, putem convieţui unii cu ceilalţi.

(…)

Nevoile noastre nu sunt diferite, indiferent de tabăra în care am fi. Avem nevoie să simţim că suntem înţeleşi, văzuţi, acceptaţi, primiţi, că ne este văzută durerea. Şi atunci e mult mai uşor să ne conectăm în nevoi şi să ne dăm seama că e firesc să ne dorim să ne fie îndeplinite diferit aceste nevoi.

Cam astea sunt lucrurile la care ar merita să ne gândim din perspectiva interacţiunii, pentru că ambele tabere pun paie pe foc. 

Maria: Citeam de curând că simţul umorului ar forma anticorpi psihologici şi că ar fi o modalitate eficientă de a gestiona stresul.

Raluca Anton:

Noi ştim că umorul ajută de foarte multe ori la conectare şi s-a întâmplat asta în ultima perioadă, de la meme, gif-uri, postări de toate felurile. Mai ştim că poporul român are această abilitate de a se deconecta de suferinţă şi a se conecta cu alte lucruri, până trece perioada dificilă.

Şi aş păstra umorul acesta, atât timp cât ne reîntoarcem la analiza pe care vrem să o facem. Şi unii dintre noi avem convingeri foarte clare, foarte dure, poate că acolo nici nu mai e nevoie de analiză în legătură cu aceste credinţe. Dar s-ar putea să fie nevoie de analiză în interacţiunile cu ceilalţi, pentru că, cu cât am credinţe foarte ferme şi puternice în legătură cu un lucru, cu atât s-ar putea să fiu mai deconectat cu cei din jurul meu.

Pentru că acele credinţe ferme şi puternice de fapt reprezintă plasa mea de siguranţă, iar atunci când încep să mă uit la celălalt, am această frică, cum că renunţ la plasa mea de siguranţă.

Că dacă te ascult şi pe tine şi îţi ascult şi validez şi ţie credinţa, avem această idee că credinţa noastră invalidată. Ori asta nu este corect. Ambele noastre perspective pot trăi în acelaşi spaţiu.

Faptul că eu încerc să te ascult şi pe tine, nu înseamnă că ceea ce eu cred e mai puţin important, ci că eu investesc în relaţia noastră. 

Sunt două lucruri diferite, iar în perioada asta avem nevoie de ambele. Avem nevoie atât să ne concentrăm pe autonomie şi valorile noastre, cât şi să ne uităm la ceilalţi şi să vedem cum, aceleaşi valori pot fi manifestate diferit în alegerile pe care ceilalţi le fac.

Şi atunci cred că ne ajută umorul, ajută să ne uităm la toate chestiile astea amuzante, şi eu am râs cu prietenii noştri în toate contextele astea. Însă nu putem rămâne doar în coping-ul acesta, dacă nu ne întoarcem la analiză, pierdem esenţa momentului.

Ce crezi că putem învăţa din ceea ce ni se întâmplă?

Raluca Anton:

Cred că putem învăţa să ne uităm în istorie, în trecut şi să vedem cum educaţia şi conştientizarea tuturor lucrurilor ăstora ne poate ajuta pe termen lung, pentru că există acel citat care zice “cine nu-şi cunoaşte istoria este sortit să o repete” (NR: Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat să-l repete, Nicolae Iorga). 

Este o bună oportunitate de a comunica, de a ne accepta unii pe ceilalţi, să producem schimbare pe termen mediu. Şi cred că putem învăţa foarte multe lucruri, despre noi ca popor.