Despre obezitate se poate spune cu certitudine că este una dintre bolile secolului 21 care influenţează negativ viaţa a milioane de oameni. Din păcate, numărul acestora rămâne într-o permanentă creştere. În această situaţie, oamenii de ştiinţă caută tot mai intens răspunsuri la întrebarea „ce cauzează obezitatea?”. În baza răspunsurilor, încearcă să vină şi cu soluţii pentru cei afectaţi de această maladie globală.

Acest material a fost revizuit de către dr. Georgiana Solomon, medic rezident diabetolog.

Statistici despre obezitate în Uniunea Europeană şi în România

În prezent, cel puţin unul din 8 oameni de pe planetă suferă de obezitate. Sunt date de la nivelul anului 2022, dar între timp lucrurile fie au rămas la fel, fie stau chiar mai rău. 

Obezitatea în rândul adulților s-a dublat din 1990 și până în prezent și a crescut de patru ori în rândul copiilor și al adolescenților, între 5 și 19 ani.

Statistica cea mai dureroasă este că, la nivel mondial, tot în 2022, aproape 40 de milioane de copii cu vârstă mai mică de 5 ani erau supraponderali.

Graficul de mai sus reprezintă evoluţia cifrelor privind obezitatea, de la mijlocul anilor ‘70 şi până în 2016, în Uniunea Europeană.

În România, stăm ceva mai bine la capitolul obezitate, când ne comparăm cu celelalte ţări europene. 

Totuşi, în timp ce suntem la coada clasamentului pe obezitate, suntem printre primii la numărul de oameni supraponderali. Iar bărbaţii sunt campioni în oricare dintre ţările membre ale Uniunii Europene.

Iar pentru a înţelege cu adevărat care este problema, iată şi cum au evoluat cifrele în timp, în România: 

Din 2000 până în 2020, deci în 20 de ani, aşa arată prevalenţa greutăţii în exces şi a obezităţii în rândul adulţilor.

Iar aşa arată cifrele pentru copii şi adolescenţi, pe aceeaşi perioadă.

Ce se poate observa în toate aceste statistici? Doar creştere, nicio scădere. E clar că ceva facem foarte greşit în ultimele decenii.

Până în 2035, 1 din 2 oameni de pe planetă va fi supraponderal sau va trăi cu obezitate

Predicţiile pentru următorii 11 ani sunt foarte sumbre. Conform unui raport publicat de Atlasul Mondial de Obezitate, până în anul 2035, 51% din populaţia globală va trăi fie cu greutate în exces, fie cu obezitate. 

Cum am ajuns aici? Şi mai ales, cum rezolvăm problema? 

Să fie ceva ce am făcut noi? Să fie genetica? 

Să fie poate faptul că, acum, mai mult ca oricând, avem acces foarte facil la mâncare multă şi de proastă calitate? Şi chiar dacă e așa, de ce nu ne putem stăpâni? De ce nu mâncăm doar atât cât ne trebuie pentru a putea avea energie şi a ne menţine sănătoşi?  

Cum se declanşează senzaţia de foame

Într-un interviu recent, acordat lui Andrew Huberman, doctor în neuroştiinţe, Zachary Knight, profesor de fiziologie la Universitatea California din San Francisco şi cercetător la Institutul Medical Howard Hughes, încearcă să ofere niște răspunsuri. 

V-aţi gândit vreodată de unde începe foamea? Avem deseori senzația că foamea porneşte din stomac, nu? În realitate însă, porneşte din creier, iar lucrurile sunt mult mai complexe şi, pe alocuri, încă neînţelese pe deplin.

Knight vorbeşte despre două sisteme distincte din creier care controlează cât mâncăm, când mâncăm şi, mai ales, când ne oprim. El spune că volumul de alimente pe care urmează să-l mâncăm s-ar putea să fie predeterminat. Adică, organismul ar putea să ştie de dinainte ca noi să ne aşezăm la masă, exact cât urmează să consumăm.

Până nu cu mult timp în urmă, se credea că responsabil de senzaţia de saţietate şi de cea de foame este doar hipotalamusul. 

Însă un studiu desfăşurat pe şobolani la începutul anilor ‘80 a scos la iveală o nouă ipoteză: Aceea că trunchiul cerebral este responsabil de “următoarea masă” şi ne dă senzaţia de saţietate, care ne face să ne oprim din mâncat.

În cadrul studiului, 80% din creierul şobolanilor a fost înlăturat, lăsându-le doar trunchiul cerebral şi păstrându-i încă în viaţă. Animalele primeau mâncare, iar comportamentul lor alimentar era analizat.

În ciuda faptului că le fusese îndepărtat aproape tot creierul, şobolanii se opreau din mâncat după o anumită cantitate de mâncare, semn că funcţia care reglează cât mâncau era încă prezentă, în trunchiul cerebral.

Tot în cadrul aceluiaşi experiment, şobolanii au fost hrăniți după o perioadă lungă în care au fost ţinuţi nemâncaţi. Deşi firesc ar fi fost să consume o cantitate mai mare de mâncare decât cea obişnuită, cum ar face orice animal după o perioadă lungă de înfometare, șobolanii au consumat acelaşi volum de hrană ca în perioada anterioară înfometării.

Cele două sisteme din creier care controlează apetitul

Ce au înțeles oamenii de ştiinţă de aici? Extrapolând informaţia la om, pentru că există multe asemănări în ceea ce priveşte fiziologia, s-a formulat ipoteza că trunchiul cerebral, care controlează funcţiile vitale, este responsabil şi de senzaţia de foame şi de cea de saţietate, însă doar pe termen scurt. Aici e cheia.

Pe termen lung, hipotalamusul, situat central în creier, controlează informaţii precum nivelul de energie, cantitatea de grăsime de care corpul dispune, pentru ca apoi să transmită mai departe informaţia către trunchiul cerebral, care determină senzaţia de foame sau saţietate, în funcţie de nevoile de energie ale corpului.

Cu alte cuvinte, în absența acestei părți din creier, animalele au simțit că le este foame pe moment, dar nu au știut să regleze cantitatea de mâncare pe care o puteau consuma astfel încât să acopere nevoile de energie ale corpului ținut fără hrană pentru mai mult timp.

Cele două sisteme comunică şi conlucrează, dar fiecare are rol diferit.

Leptina şi grelina, cei doi hormoni cu un rol crucial în apetit

Hipotalamusul reușește să afle informaţii pe termen lung legate de nivelul de grăsime pe care îl avem în corp cu ajutorul hormonului numit leptină.
Leptina este secretată de celulele de grăsime şi este eliberată în sânge. Când nivelul de leptină este ridicat, creierul primeşte informaţia că avem suficiente rezerve, așa că apare senzaţia de saţietate.

Atunci când, dimpotrivă, nivelul leptinei scade dramatic, așa cum se întâmplă în timpul unei diete drastice, corpul intră într-un mod de foamete: nu doar că se declanșează senzaţia de foame, ci apar şi scăderea energiei consumate, scăderea temperaturii, sau chiar scăderea fertilităţii, atunci când dieta restrictivă caloric este urmată pe termen lung.

Din punct de vedere teoretic, cele două sisteme se autoreglează perfect. “Teoretic”, pentru că, dacă lucrurile ar sta aşa, obezitatea nu ar trebui să existe.

Cu toate acestea, obezitatea există. 

Plecând de la ideea că leptina influenţează apetitul, au existat studii clinice în care persoanelor ce sufereau de obezitate li s-a administrat subcutanat leptină sintetizată.

S-a constatat astfel că, cei care aveau cele mai mici niveluri de leptină în corp anterior experimentului au fost şi cei care au pierdut cel mai mult din greutate.

Ce este rezistenţa la leptină

Însă cei ce aveau deja niveluri mari de leptină nu au resimţit un efect pozitiv deosebit. 

Exact aşa cum, în timp, în cazul persoanelor ce suferă de diabet, apare o rezistenţă la insulină, iar celulele nu reuşesc să mai proceseze corect glucoza din sânge, la fel apare şi o rezistenţă la leptină, în cazul unora dintre persoanele suferind de obezitate.

Astfel, deşi celulele adipoase secretă leptină în cantităţi mari, nu se mai declanşează senzaţia de saţietate, iar apetitul continuă să rămână ridicat.

Aceasta ar putea fi, pe scurt, o explicaţie simplificată a unuia dintre motivele pentru care unele persoane ajung să mănânce în exces.

Acelaşi Zachary Knight explică însă şi ce se întâmplă atunci când oamenii reuşesc totuşi să scadă în greutate, pentru o perioadă de timp: nivelurile de leptină din corp scad, odată cu numărul celulelor adipoase. Mai concret, cu cât o persoană cu obezitate slăbeşte, cu atât îi scade cantitatea de leptină din sânge. Ceea ce determină o creştere a hormonului numit grelină.

Grelina stimulează foamea, făcând astfel ca un pacient suferind de obezitate să resimtă foamea pe toată perioada de restricţie calorică aferentă unei diete. 

Persoanele cu obezitate care pierd mult în greutate trebuie să consume mai puţină mâncare toată viaţa

Într-un studiu desfăşurat la mijlocul anilor 90, a fost măsurat nivelul de energie consumată de către persoanele cu obezitate care reuşiseră să piardă 50 de kilograme.

Apoi, a fost comparată energia consumată de cei ce slăbiseră cu energia consumată a unor persoane care nu suferiseră de obezitate, dar care aveau aceeaşi greutate ca cei ce trecuseră printr-un proces de slăbire.

Rezultatul a fost următorul: persoanele ce suferiseră de obezitate aveau un consum de energie cu 25% mai mic decât cei care nu avuseseră aceleaşi probleme, iar situaţia a rămas neschimbată şi la un an după pierderea în greutate. Iată, deci, cât de greu e să te lupți cu corpul! 

Cu alte cuvinte, cineva care a suferit de obezitate severă şi a reuşit să slăbească 50 de kilograme va trebui să consume toată viaţa cu 25% mai puţine calorii decât o persoană care are aceeaşi greutate. 

Poate că acesta este motivul pentru care mulți dintre cei ce reușesc să slăbească se chinuie totuși să rămână la o greutate sănătoasă. 

Şi poate că această informație îi va ajuta pe unii dintre voi să îşi înţeleagă mai bine corpul, iar pe alții să judece cu mai multă blândețe.

Cu toţii trebuie să înţelegem că obezitatea este o boală. 

Ce cauzează obezitatea? Numeroşi factori joacă un rol

Iar cauza acestei boli este încă în dezbatere. Există ipoteze de tot soiul. Ar putea să fie genetica, iar oamenii cu probleme să fi avut dintotdeauna un metabolism mai lent. Ar putea să fie o modificare a metabolismului, ca răspuns la acumularea în greutate, până în punctul la care schimbarea devine ireversibilă. Poate fi o combinație…

Anul trecut, experţi în obezitate din întreaga lume s-au întâlnit la Copenhaga, pentru a discuta această problemă majoră. Numeroase opinii pe subiect au fost diametral opuse unele faţă de altele.

Certitudinea este că factorii ce cauzează obezitatea sunt extrem de complecşi, neexistând o singură explicaţie, ci mai degrabă un cumul de factori genetici, de mediu, de infrastructură alimentară, dar şi de chimie a creierului şi modul în care creierul integrează alimentaţia în sistemul de recompensă.

Zachary Knight, de pildă, e de părere că în proporţie de 80%, greutatea unei persoane la vârsta adultă şi în ce măsură acea persoană va fi normoponderală sau supraponderală sunt informaţii determinate genetic.

Problema cu ultraprocesatele aplicată fix în acest context, mai spune Knight, este că a mutat complet cifrele în grafic.

Dacă în trecut o persoană predispusă genetic la îngrăşare ar fi fost, poate, doar mai plinuţă, în prezent are toţi factorii de risc să sufere de obezitate.

După cum bine explică Knight, folosind o metaforă, genetica încarcă pistolul, iar mediul înconjurător apasă pe trăgaci. Cu alte cuvinte, unele predispoziții se manifestă doar dacă mediul le favorizează.

Cele două faze ale hrănirii, manifestate la nivelul creierului

Prima fază este cea „apetitivă”, cea în care căutăm mâncarea şi toate acţiunile care duc la consumul acesteia. Este controlată în creier de hipotalamus, mai exact de nişte neuroni specifici, numiţi AGRP.

Aceiaşi neuroni sunt şi cei care reglează secreţia de salivă, creșterea insulinei, creșterea nivelului de acid gastric, toate fiind procese care se întâmplă atunci când doar vedem mâncarea, când o anticipăm.

Faza a doua este cea de consum, reglată din trunchiul cerebral, care implică procese precum masticaţia şi ingerarea mâncării.

Zonele din creier responsabile pentru senzația de foame sau sete funcționează într-un mod de anticipare. Având mâncarea în faţă, neuronii din creier îşi încetează activitatea în momentul în care hrănirea devine iminentă şi activează senzaţia de sațietate la scurt timp după.

Aşa se explică şi de ce, atunci când gătim ceva pentru o perioadă lungă de timp – cum e cazul cozonacilor, de pildă, ceva ce implică să simţim aroma mâncării pentru o perioadă de timp, însă fără a o consuma – uneori nu ne mai vine să mâncăm din ce am gătit.

Iar asta demonstrează şi faptul că senzaţia de sațietate nu vine doar din intestin, ci şi din creier.

În aceeaşi zonă a creierului, în hipotalamus, unde se află neuronii AGRP, cei care controlează senzaţia de foame, se află şi neuronii POMC. Neuronii POMC sunt cei care dau senzaţia de saţietate.

Oamenii care au disfuncții în aceste zone ale creierului sau în modul în care informaţia se transmite de la aceşti neuroni către restul corpului vor avea probleme. Se estimează că aproape 10% dintre persoanele ce suferă de obezitate morbidă încă din copilărie suferă și de mutaţii apărute în aceste zone ale creierului, în care se află cele două tipuri distincte de neuroni.

Stilul alimentar s-a schimbat complet în ultimii 50 de ani

Totuşi, înainte de explozia în greutate ce a început în anii ‘70, corpul uman era acelaşi. Ce s-a schimbat în tot acest timp, de am ajuns la cifrele dezastruoase din prezent? 

Pe de-o parte, mâncarea a devenit, la nivel global, mai accesibilă tuturor. Avem astăzi, mai mult ca oricând, acces facil la mâncare oriunde în lume, cu puţine excepţii.

Pe de altă parte, avem acest fenomen uriaș numit alimentaţie ultraprocesată, care a schimbat complet paradigma hrănirii.

Dacă am pune oamenii într-un spaţiu limitat, i-am hrăni cu mâncare calitativă şi în cantitate controlată, cu o reducţie calorică, toţi ar pierde într-un final din greutate.

Problema este că nu suntem într-un mediu controlat, mâncarea e mai disponibilă acum ca oricând şi este foarte greu să le spui oamenilor să îşi controleze impulsul de a mânca, atunci când tot ce te înconjoară are gust atrăgător.

Alimentaţia ultraprocesată a făcut mâncarea mai ieftină, mai gustoasă şi mai slab calitativă ca oricând. Iar cel mai grav lucru este că ne-a făcut să mâncăm în exces.

Alimentele ultraprocesate ne fac să mâncăm în exces

Este concluzia trasă de mulți specialiști, dar și de Kevin Hall, doctor în fiziologie şi cercetător, după un studiu clinic desfăşurat pe oameni. 

În cadrul acestui studiu desfăşurat pe 4 săptămâni, 20 de adulţi cu greutate apropiată au fost internaţi în spital, pentru a li se putea controla complet fiecare calorie, şi au fost împărţiţi egal în 2 grupuri.

Un grup a primit timp de două săptămâni doar alimente ultraprocesate, iar celălalt grup a primit doar hrană integrală în aceeaşi perioadă.

La finalul primelor două săptămâni, cele două grupuri au fost inversate: cei care primiseră 2 săptămâni ultraprocesate au primit hrană integrală şi invers.

Planurile alimentare erau strict controlate, iar caloriile din porţii erau echivalate, astfel încât ambele grupe primeau acelaşi număr de calorii. Preparatele servite ca hrană integrală erau atent gătite, încât să fie cât mai delicioase și să echilibreze gustul cu cel al ultraprocesatelor.

Ambele grupuri au primit aceleaşi instrucţiuni: să consume oricâtă mâncare doresc, din porţiile servite.

Rezultatele? Ambele grupuri au consumat mai multă mâncare şi au luat în greutate pe durata alimentării cu hrană ultraprocesată.

De ce consumăm mai mult atunci când hrana este ultraprocesată?

Şi aici există mai multe ipoteze care nu se exclud reciproc, cauza exactă fiind încă necunoscută. Pe de-o parte, se suspectează, că alimentele au gustul optimizat în mod artificial. 

Faptul că ultraprocesatele sunt mai puţin bogate în nutrienţi ar putea contribui la supraalimentare, corpul cerând mai mult pentru a obţine la fel de mulţi nutrienţi precum ar obţine din hrană mai puţină, dar integrală.

Pe de altă parte, hrana integrală ocupă, volumetric, un spaţiu mai mare decât produsele obţinute industrial. Cât de plin este stomacul este o informaţie care se transmite către creier şi este unul dintre factorii ce declanşează saţietatea.

Cert e că în timp ce industria alimentară ne îmbolnăvește și are la dispoziție resurse uriașe de investit în marketing, mai există și niște cercetători care încearcă să găsească soluții pentru problema obezității și a diabetului. 

Medicamentele contra obezităţii pot ajuta în lupta cu kilogramele în plus

Se cercetează, de pildă, substanţe care să influenţeze chimia creierului. Substanțe care să ajute organismul nu doar la scăderea concentrației de zahăr din sânge, ci și la reducerea apetitului și scăderea preferinței pentru alimentele bogate în grăsimi.

Aşa s-a ajuns ca Ozempic să capete popularitate ca măsură de scădere în greutate, deşi el nu a fost gândit pentru acest scop. Ozempic este un medicament destinat diabeticilor, dar care ar fi avut şi acest efect de scădere în greutate în cazul unor pacienţi. În cazul altora, nu.

Tirzepatida, un medicament nou ce dă rezultate promiţătoare

S-au dezvoltat totuşi tratamente similare pentru obezitate, unele sunt deja pe piaţă, altele sunt încă în fază de testare. Există, de pildă, medicamente cu o mai mare eficacitate dovedită în tratamentul obezităţii decât Ozempic, precum cele care conțin tirzepatidă.

Aşadar, exista ipoteza a două sisteme, pe care le descrie Knight, în interviul cu Huberman: sistemul care controlează apetitul pe termen scurt, cu ajutorul trunchiului cerebral, şi cel care controlează nevoia de energie a corpului pe termen lung, cu ajutorul hipotalamusului.

Până recent, se credea că orice intervenție trebuie să țintească sistemul ce afectează comportamentul alimentar pe termen lung.

Însă odată cu descoperirea acestor clase noi de medicamente, folosite în tratamentul diabetului, s-a constatat şi un efect asupra zonei care controlează apetitul pe termen scurt, respectiv trunchiul cerebral. 

Unii dintre pacienți reușesc să-și controleze apetitul de la o masă la alta. Însă la pachet cu asta vine nu doar starea de saţietate, ci deseori şi cea de greaţă, cel puţin în faza de început a tratamentului.

Totuşi, reţineţi că aceste medicamente se prescriu de către medicul specialist în diabet şi boli metabolice şi sunt însoţite de o serie de schimbări ale stilului de viaţă, fără de care eficienţa nu este garantată.

Nu se cunosc încă efectele pe termen lung ale acestor terapii medicamentoase, pentru că ele sunt mult prea noi. Se ştie care sunt efectele pe termen scurt, cele mai multe manifestându-se la nivel gastro-intestinal, însă nu se ştie exact cum ar putea afecta sănătatea pe termen lung. Deci, să aveți și asta în vedere!

Concluzii

Dacă suferiţi de obezitate, dacă aveţi pe cineva drag care suferă de obezitate, primul pas pentru a face o schimbare în bine este să discutați cu un medic specializat în nutriție şi boli metabolice.

Cu acest medic puteţi discuta despre posibilele variante de tratament, puteţi afla ce medicamente v-ar putea ajuta. Un medic bun știe că trebuie să ţineţi un jurnal alimentar, ca să înțelegeți exact de unde plecaţi şi ca să puteți stabili, împreună, un plan de de care să vă puteți ține.

Fugiţi de acei medici sau ”nutriționiști” care vă trântesc o foaie cu un meniu hipocaloric standardizat. Dacă voi până acum consumaţi 3.000-3.500 de kcal pe zi sau chiar mai mult, ce credeţi că se va întâmpla dacă intraţi brusc pe un regim cu mult mai puține calorii?

Da, în primă fază veţi slăbi, dar apoi corpul intră în modul “foamete”. Nivelul de energie pe care îl aveţi va scădea, consumul acestei energii la fel, şi de aici doar probleme de care nu veți mai putea scăpa ușor.

Slăbirea sustenabilă se face treptat, în mod sănătos, prin adoptarea unui stil de viaţă adecvat şi nu prin schimbări bruşte. 

Feriţi-vă cât puteţi de mult de alimentaţia ultraprocesată. Gătiţi în casă, consumaţi fructe şi legume, evitaţi mâncatul la ore târzii, evitaţi gustărelele mici şi dese. De câte ori vă vine pofta de vreo gustare, beţi apă!

De multe ori credem că ne este foame, când nouă de fapt ne este sete. Ambele semnale vin din aceeaşi zonă din creier şi se întâmplă să mai încurcăm senzaţiile.

Dacă suspectaţi că suferiţi de bulimie, aveţi momente în care nu vă puteţi opri din mâncat (numite binging), urmate de regret, aveţi nevoie de ajutor! 

Consultaţi medicul de familie, explicaţi ce simţiţi, veţi fi îndrumat mai apoi către specialist. Poate fi şi o componentă psihiatrică aici. Și nu e nicio ruşine să căutaţi ajutor, chiar dacă asta înseamnă să ajungeţi la psihiatru. Completaţi apoi cu şedinţe de psihoterapie, care să vă ajute să găsiți un mod de a schimba felul în care priviţi mâncarea, ca pe o sursă de confort.

Dacă aveţi doar câteva kilograme în plus nu înseamnă că aveţi nevoie de medicaţie pentru obezitate. Înseamnă că trebuie să vă faceţi un audit personal şi să începeţi de acolo: ce mâncaţi, cât de des mâncaţi, câtă mişcare faceţi, câtă apă consumaţi, cât dormiţi, cât timp petreceţi stând jos.

La fel, nu ezitaţi să apelaţi la un medic nutriţionist, la un specialist în boli de metabolism, dar să nu vă aşteptaţi că veţi primi o pastilă sau o injecţie şi gata, puteţi mânca în continuare shaorme, burgeri, pizza, chipsuri, să beţi sucuri şi totuși să slăbiți miraculos. Nu aceasta e calea către un stil de viaţă sănătos.

Iar a slăbi este în primul rând un mijloc de a deveni mai sănătos, nu de „a arăta mai bine”.